Curtea Constituțională a publicat motivarea deciziei prin care a declarat inadmisibilă sesizarea fostului premier Ilie Bolojan privind conflictul juridic dintre Guvern și ÎCCJ, în disputa privind plata restanțelor salariale ale magistraților. Cei mai mulți dintre judecătorii CCR a arătat că Executivul nu poate folosi procedura conflictului constituțional pentru a contesta o hotărâre judecătorească și a evita executarea obligațiilor stabilite prin titluri executorii, mai ales în condițiile în care nu a respectat propriul calendar de plată. În opinie separată, Simina Tănăsescu și Dacian-Cosmin Dragoș au susținut că instanța supremă a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin intervenția în procedura bugetară, iar Iuliana Scântei a argumentat că sesizarea trebuia admisă pentru ca CCR să analizeze ingerința în competențele Guvernului și Parlamentului. Judecătorul Asztalos Csaba-Ferenc a fost de acord cu soluția de inadmisibilitate, dar a considerat că aceasta trebuia fundamentată pe alte argumente.
Guvernul nu poate invoca propriile acte normative pentru a evita plata datoriilor
Argumentul principal al majorității apare la paragraful 98 al motivării: conflictul constituțional invocat a pornit de la nerespectarea de către Guvern a propriului cadru normativ privind executarea obligațiilor stabilite prin titluri executorii.
„Pretinsul conflict juridic de natură constituțională are ca punct de origine nerespectarea de către una dintre părțile aflate în conflict (Guvernul) a propriului cadru normativ stabilit prin ordonanțe de urgență și hotărâri ale Guvernului privind îndeplinirea obligațiilor care îi incumbă prin titluri executorii, respectiv a calendarului de eșalonare/reeșalonare pe care, în mod unilateral, Guvernul însuși l-a stabilit”, arată motivarea.
Curtea subliniază că problema nu este dacă statul poate eșalona plata unor sume stabilite prin hotărâri judecătorești, ci dacă poate să nu respecte regulile pe care chiar el le-a instituit. Aici intervine principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, potrivit căruia nimeni nu-și poate invoca propria culpă în apărare.
„Atribuția Curții Constituționale de soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice nu poate fi convertită într-o modalitate de eludare a controlului instanțelor judecătorești sau a executării obligațiilor stabilite de acestea”, mai arată judecătorii.
De aici urmează, în lectura Curții, că Guvernul nu poate folosi procedura conflictului juridic de natură constituțională pentru a se sustrage controlului judecătoresc asupra modului în care își îndeplinește obligațiile legale.
De ce a declarat majoritatea sesizarea inadmisibilă
Motivarea reconstituie litigiul. ÎCCJ, ordonator principal de credite pentru instanțele judecătorești, a chemat în judecată Guvernul și Ministerul Finanțelor, cerând fondurile necesare plății drepturilor salariale restante stabilite prin hotărâri judecătorești definitive, scadente în 2026. Curtea de Apel București a admis acțiunea prin Sentința civilă nr. 141 din 5 mai 2026: a obligat Guvernul și Ministerul Finanțelor să facă demersurile bugetare pentru alocarea integrală a sumelor, inclusiv printr-o rectificare bugetară, dacă este cazul, și a stabilit penalități de 1% pentru fiecare zi de întârziere.
Guvernul a atacat sentința cu recurs la ÎCCJ și, în paralel, a sesizat CCR, susținând că instanțele au depășit limitele puterii judecătorești și au intervenit în atribuțiile constituționale ale Executivului și Parlamentului. Potrivit majorității, aceste argumente vizează legalitatea și temeinicia hotărârii Curții de Apel.
La paragraful 95 al motivării CCR, judecătorii rețin că sesizarea exprimă „nemulțumirea Guvernului, în calitate de parte într-un litigiu pendinte de contencios administrativ, față de modul de soluționare a acestuia de către instanțele judecătorești”.
Curtea enumeră criticile Executivului: soluționarea cererii de recuzare, calificarea cauzei drept urgentă, termenul de executare, interpretarea și aplicarea normelor privind executarea titlurilor executorii, soluția instanței și penalitățile stabilite. Toate țin de competența instanțelor judecătorești și trebuie analizate prin căile de atac prevăzute de lege. La paragraful 97, concluzia este că aspectele supuse controlului Curții „vizează, în realitate, legalitatea și temeinicia hotărârii judecătorești”, care pot fi contestate numai pe această cale, nu prin procedura conflictului juridic de natură constituțională.
Atribuțiile CCR sunt stabilite limitativ de Constituție și de Legea nr. 47/1992, iar Curtea nu poate deveni o instanță care reformează hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești.
„Curtea Constituțională nu este competentă să exercite un control de legalitate sau de constituționalitate asupra hotărârilor judecătorești, în cadrul niciunei atribuții dintre cele prevăzute la art. 146 din Legea fundamentală”, precizează paragraful 100 al motivării.
La paragraful 102, judecătorii reiau jurisprudența anterioară: procedura conflictului juridic de natură constituțională nu poate fi folosită ca o cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești. A echivala această atribuție cu un control de legalitate sau de constituționalitate asupra hotărârilor ar însemna, potrivit Curții, o deturnare a dispozițiilor constituționale privind soluționarea conflictelor juridice.
Curtea nu poate analiza astfel nici legalitatea sentinței Curții de Apel, nici modul în care aceasta a interpretat și aplicat Legea contenciosului administrativ, Legea finanțelor publice sau Legea responsabilității fiscal-bugetare. La paragraful 105, concluzia: motivele invocate de Guvern depășesc sfera competenței sale, deci sesizarea este inadmisibilă. Cererea de extindere a conflictului asupra raporturilor dintre Parlament și ÎCCJ a rămas fără obiect, ca urmare a inadmisibilității sesizării inițiale.
Ce au susținut Bolojan și Guvernul
În sesizarea transmisă CCR, Ilie Bolojan a susținut că Înalta Curte și-a depășit atribuțiile constituționale prin acțiunea în instanță împotriva Guvernului și a Ministerului Finanțelor. Elaborarea proiectului bugetului de stat, rectificările bugetare și alocarea sumelor din Fondul de rezervă sunt atribuții ale Guvernului și Parlamentului, nu ale puterii judecătorești.
Executivul a invocat articolul 138 din Constituție și principiul potrivit căruia nicio cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanțare, plus faptul că Guvernul este singura autoritate cu imaginea de ansamblu asupra veniturilor, resurselor macroeconomice și priorităților naționale, motiv pentru care trebuie să aibă libertatea de a decide oportunitatea măsurilor bugetare.
Bolojan a mai susținut că o obligație de a suplimenta bugetul cu aproximativ 4,8 miliarde de lei ar afecta arhitectura constituțională a procedurii bugetare.
Executivul a invocat situația financiară a statului și riscurile unei asemenea alocări: majorarea deficitului bugetar, reducerea altor categorii de cheltuieli sau creșterea taxelor și impozitelor. Penalitatea de 1% pe zi de întârziere ar putea ajunge, potrivit Guvernului, la circa 48 de milioane de lei zilnic, ceea ce ar crea un mecanism financiar artificial, în afara procedurii bugetare.
Guvernul a mai invocat faptul că, după adoptarea moțiunii de cenzură din 5 mai 2026, funcționa ca Executiv interimar, cu atribuții limitate la administrarea treburilor publice.
Opinia concurentă a lui Asztalos Csaba-Ferenc
Asztalos Csaba-Ferenc a formulat o opinie concurentă: este de acord cu declararea sesizării ca inadmisibilă, dar consideră că argumentele juridice care trebuiau să fundamenteze soluția erau altele. CCR nu putea interveni într-un litigiu concret aflat deja pe rolul instanțelor, iar sesizarea premierului demis era prematură, pentru că urmărea atragerea Curții Constituționale într-un proces în curs de soluționare.
De aici distincția pe care o face judecătorul: CCR poate interveni atunci când există o practică sau o paradigmă jurisprudențială contrară Constituției, care nu poate fi corectată prin mecanismele interne ale sistemului judiciar.
„Dezvoltarea unei paradigme juridice neconstituționale nu poate fi lăsată nesancționată”, susține Asztalos, arătând că rolul Curții Constituționale devine unul principal atunci când sistemul judiciar nu se poate autoregla.
Înalta Curte trebuia să își asume, în viziunea lui, corectarea situației în interiorul sistemului, prin soluționarea recursului și prin aplicarea Constituției și a jurisprudenței CCR. Nici puterea judecătorească nu poate acționa împotriva principiului separației puterilor în stat sau a competențelor constituționale ale Guvernului și Parlamentului în materie bugetară. Argumentele de principiu privind limitele intervenției instanțelor în politica bugetară rămân deci necontestate; sesizarea concretă nu era însă instrumentul prin care CCR putea interveni, câtă vreme procesul era încă în desfășurare.
Opinia separată a șefei CCR și a judecătorului Dacian Dragoș
Președintele CCR Simina Tănăsescu și judecătorul constituțional Dacian-Cosmin Dragoș au formulat o opinie separată în care susțin că sesizarea lui Ilie Bolojan trebuia admisă.
Înalta Curte a depășit limitele atribuțiilor sale constituționale confundând rolul de instanță judecătorească, care protejează drepturi subiective, cu cel de ordonator principal de credite, care presupune respectarea procedurilor bugetare, au susținut ei.
„Prin confuzia dintre atribuțiile de instanță judecătorească, ce protejează drepturi subiective pe calea unor proceduri judiciare, și atribuția de ordonator de credite, ce presupune proceduri bugetare, Înalta Curte de Casație și Justiție a încălcat separația puterilor în stat”, arată cei doi judecători.
Acțiunea ÎCCJ nu viza doar protejarea unor drepturi salariale, ci obținerea imediată și integrală a unor fonduri bugetare, pentru plata unor titluri executorii scadente în 2026. Cei doi nu contestă existența drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și nici obligația statului de a le plăti. Problema este modalitatea de executare și competența de a decide alocarea resurselor publice.
Guvernul a inclus inițial în proiectul bugetului pentru 2026 sume pentru plata acestor drepturi, însă Parlamentul a decis, prin amendamente, să diminueze alocările respective. Competența de a aproba bugetul de stat aparține exclusiv Parlamentului, în timp ce Guvernul elaborează proiectul bugetar și îl supune aprobării Legislativului. O instanță nu poate impune, printr-o hotărâre judecătorească, o rectificare bugetară care presupune parcurgerea procedurii constituționale.
În cazul unor cheltuieli neprevăzute la momentul adoptării bugetului, Guvernul și Parlamentul trebuie să găsească soluții pentru executarea obligațiilor, dar au o marjă de apreciere în privința modalității de plată. Cei doi invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv cauza Pușcașu și alții împotriva României, în care CEDO a arătat că stabilirea priorităților de cheltuieli și alocarea resurselor publice intră în competența puterilor executive și legislative. Marja de apreciere nu poate fi folosită, în schimb, pentru a nega existența obligațiilor stabilite prin hotărâri definitive.
„Marja de apreciere a Guvernului în materie bugetară privește modalitatea și calendarul executării obligațiilor stabilite prin titluri executorii, iar nu existența acestor obligații”, arată opinia separată.
Concluzia: stabilirea printr-o hotărâre judecătorească a unei obligații de rectificare a bugetului în sarcina Guvernului și Parlamentului reprezintă o încălcare a competențelor constituționale ale celor două autorități și o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.
Opinia separată a Laurei-Iuliana Scântei
A doua opinie separată, a judecătoarei Laura-Iuliana Scântei, susține de asemenea că cererea lui Ilie Bolojan trebuia admisă, dar dezvoltă argumentele privind blocajul instituțional, egalitatea creditorilor și efectele pe care o asemenea practică le-ar putea produce asupra bugetului de stat.
Majoritatea a redus, în opinia ei, sesizarea la o critică a hotărârii Curții de Apel București, fără să analizeze problema constituțională distinctă: dacă o instanță poate obliga Guvernul și Parlamentul să adopte măsuri bugetare, inclusiv o rectificare, cu un conținut prestabilit. CCR putea analiza conduita instituțională a ÎCCJ fără să anuleze sau să reformeze hotărârea judecătorească.
Sesizarea nu urmărea reevaluarea drepturilor salariale stabilite prin titluri executorii, ci delimitarea competențelor constituționale în privința alocării banilor publici.
„Obiectul controlului nu îl constituia nici existența creanțelor salariale recunoscute prin hotărâri definitive și nici oportunitatea executării lor”, a precizat Scântei.
Citește și: PNL, după decizia CEDO privind restanțele salariale ale magistraților: „Ilie Bolojan a avut dreptate”
Unul dintre argumentele centrale ale opiniei: Înalta Curte, în calitate de ordonator principal de credite și angajator pentru personalul din sistemul judiciar, ar fi trebuit să folosească mecanismele legale pentru executarea obligațiilor în propriul buget. Scântei invocă Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, care stabilește mecanismul de executare a creanțelor asupra instituțiilor publice și pune în sarcina ordonatorului de credite debitor obligația de a dispune măsurile necesare, inclusiv virările de credite. ÎCCJ ar fi inversat acest mecanism, solicitând Guvernului să îi suplimenteze bugetul cu valoarea creanțelor, deși nu exista o prevedere în legea bugetului sau într-un act normativ de rectificare care să aprobe alocarea.
Acțiunea ar fi fost și prematură: obligațiile de plată vizate erau scadente în cursul anului 2026 și puteau fi executate până la 31 decembrie 2026, rectificarea bugetară era posibilă până la 30 noiembrie 2026, iar Guvernul putea utiliza și alte instrumente, precum Fondul de rezervă bugetară sau virările de credite. Exista și perspectiva formării unui nou Guvern cu mandat deplin, care ar fi putut iniția procedurile necesare.
Înalta Curte era reclamantă în litigiul împotriva Guvernului și, în același timp, instanța care urma să judece recursul formulat împotriva hotărârii favorabile. Pentru judecătoarea CCR Iuliana Scântei, situația ridică probleme din perspectiva imparțialității obiective și a principiului potrivit căruia nimeni nu poate fi judecător în propria cauză. Ea invocă și respingerea cererii de recuzare a președintelui completului de judecată, apreciind că Guvernul ajunsese într-o situație de blocaj instituțional.
În opinia acesteia, Curtea Constituțională era singura autoritate care putea analiza conflictul dintre puterile statului și putea stabili conduita constituțională de urmat. Mecanismele de autoreglare existau în legislație, însă ÎCCJ nu le-ar fi epuizat înainte de a recurge la acțiunea în instanță.
Parlamentul, presat să voteze o rectificare
O hotărâre judecătorească prin care se impune rectificarea bugetului, sub sancțiunea unor penalități care se acumulează zilnic, exercită o presiune asupra Parlamentului și afectează mandatul reprezentativ al parlamentarilor. Scântei a arătat că Parlamentul adoptase deja bugetul pentru 2026, iar în timpul dezbaterilor aproximativ 1,1 miliarde de lei prevăzuți inițial pentru plata titlurilor executorii ale magistraților au fost redirecționați către Ministerul Muncii, pentru măsuri de sprijin destinate familiilor vulnerabile, copiilor și persoanelor cu dizabilități.
Decizia reprezenta o opțiune legislativă a Parlamentului, care nu putea fi anulată sau eludată printr-o hotărâre a unei instanțe de contencios administrativ. Judecătoarea CCR a comparat situația cu un mandat imperativ colectiv: parlamentarii ar fi puși în situația de a vota alocarea solicitată de ÎCCJ sau de a suporta penalitățile care se acumulează în sarcina bugetului de stat.
Peste 400.000 de persoane din sectorul public au obținut în instanță drepturi salariale, iar creanțele lor sunt supuse unor mecanisme de plată eșalonată, arată Scântei. Printre acestea se numără profesori, medici, polițiști, militari, funcționari publici și angajați din administrația locală. Dacă ÎCCJ obține prin acțiunea sa o suplimentare imediată și integrală a bugetului pentru propriul personal, se creează o ierarhie între creditorii statului, bazată pe calitatea ordonatorului de credite.
„Se creează astfel o ierarhie de fapt între creditorii drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești, o ierarhie întemeiată nu pe natura creanței, ci pe calitatea, atribuțiile și rolul constituțional al unui ordonator de credite – ÎCCJ”, a precizat judecătoarea Scântei.
Ea a invocat și cazul Hidroelectrica, în care o acțiune similară, prin care se urmărea obligarea autorităților la alocări bugetare și rectificări, a fost respinsă ca inadmisibilă. Diferența dintre cele două situații ar fi identitatea reclamantului, ceea ce ridică probleme privind aplicarea egală a legii.
Acceptarea unui asemenea mecanism ar putea deschide calea către acțiuni similare din partea oricărui ordonator de credite. Ministere, primării, consilii județene, spitale publice sau universități ar putea solicita în instanță suplimentarea bugetelor proprii pentru plata unor drepturi salariale restante.
„Bugetul de stat ar deveni rezultatul unei curse între ordonatori de credite”, a avertizat Iuliana Scântei.
O asemenea practică ar putea determina reducerea unor cheltuieli pentru ajutoare sociale, sănătate sau proiecte de infrastructură, inclusiv pentru proiecte finanțate prin PNRR, ori majorarea deficitului și a taxelor. Penalitatea de 1% pe zi nu ar mai avea astfel doar un rol compensatoriu, ci ar deveni un instrument de constrângere financiară asupra Guvernului și Parlamentului.
Obligația statului de a executa hotărârile rămâne
Scântei a subliniat că opinia sa nu contestă drepturile salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive și nici obligația statului de a le executa. Statul nu poate invoca lipsa fondurilor pentru a refuza plata unei datorii stabilite printr-o hotărâre definitivă.
Distincția pe care o face este între obligația de a plăti și competența de a decide modalitatea concretă de plată: instanța poate constata existența unei datorii, dar nu poate impune Parlamentului adoptarea unei legi bugetare sau a unei rectificări cu un conținut prestabilit.
Ea invocă și decizia CEDO din 13 octombrie 2026 în cauza Pușcașu și alții împotriva României, în care Curtea Europeană a subliniat că judecătorul național nu trebuie să se substituie autorităților executive și legislative în stabilirea priorităților bugetare.
Concluzia opiniei separate a lui Scântei este că CCR trebuia să admită sesizarea și să constate existența unui conflict juridic de natură constituțională între Guvern și Parlament, pe de o parte, și ÎCCJ, pe de altă parte, fără să reevalueze creanțele și fără să reformeze hotărârile instanțelor.
Editor : A.P.
Source: Digi24 · Ana Petrescu
At a glance
- Topic
- World
- Country
- 🇷🇴 RO
- Publisher language
- RO
- Added to Allnira