Cât rezistă România într-o zi fără curent? Astăzi nu știm

Ne-am obișnuit să măsurăm securitatea unei țări numărând avioane, tancuri, militari și sisteme de apărare. Sunt capacități esențiale, iar România are obligația să investească în ele. Dar există o întrebare la care aceste numere nu răspund.

Ce se întâmplă dacă, într-o singură zi, o regiune întreagă rămâne fără electricitate și fără comunicații? Cât timp pot funcționa spitalele? Cum află oamenii ce au de făcut, dacă telefoanele nu mai merg? Cum ajung alimentele și medicamentele în magazine și în farmacii? Cât durează până când viața revine la normal?

Și, mai ales: știm astăzi să răspundem la aceste întrebări cu date verificabile, nu cu presupuneri?
Eu cred că nu. Și cred că aici avem unul dintre cele mai importante lucruri de reparat.

Vulnerabilitățile nu se adună, se multiplică

Războiul din Ucraina ne-a arătat cât de repede poate deveni viața de zi cu zi o țintă. Rusia a lovit metodic rețeaua energetică a Ucrainei, iar fiecare lovitură a ajuns, până la urmă, în saloanele spitalelor, în școli și în blocurile în care oamenii au rămas iarna fără căldură.

Lecția e simplă. Astăzi infrastructurile sunt legate între ele. O pană de curent oprește pompele de apă. O rețea de comunicații căzută blochează plățile și dispeceratele de urgență. Un drum închis golește rafturile. Slăbiciunile lor nu stau separat, ci se amplifică una pe alta.

De aceea, apărarea națională nu mai poate fi privită doar prin capacitățile militare. Ea trebuie completată de reziliența întregii societăți: a instituțiilor, a economiei, a comunităților și a fiecărui om.

Avem standardele, avem legea

Abordarea nu e nouă. NATO a actualizat în septembrie 2026 cele șapte cerințe de bază pentru reziliența statelor membre: continuitatea guvernării, energia, mobilitatea populației, apa și alimentele, sănătatea, comunicațiile și transporturile. Comisia Europeană, prin Centrul Comun de Cercetare, urmărește statele membre prin tablouri de bord cu indicatori de reziliență economică și socială, digitală, ecologică și geopolitică. România are, din 2024, o lege privind reziliența entităților critice, Legea nr. 294/2024.
Avem standardele NATO pentru reziliență. Avem legea privind reziliența entităților critice. Ne lipsește un instrument de măsurare care să le pună la un loc și să ne spună sincer unde suntem.

Un Indice Național al Rezilienței

De aceea propun un Indice Național al Rezilienței. Nu o instituție nouă. Nu încă o strategie care ajunge într-un sertar. Un instrument care să răspundă, an de an, la o singură întrebare: cât de pregătită este România, de fapt?

Indicele ar măsura cinci lucruri. Cât de repede vedem un pericol. Cât timp funcționează serviciile esențiale în criză: energia, sănătatea, comunicațiile, transporturile, aprovizionarea. Cât de repede și de bine răspund instituțiile. Cât de repede ne revenim. Și cât de bine lucrează împreună civilii și militarii, lucru pe care Marea Neagră îl face evident: acolo, porturile, conductele și cablurile sunt ale operatorilor civili, dar protecția lor nu se poate face fără armată.

Un asemenea indice nu poate trăi din raportări administrative. Hârtia acceptă orice. Avem nevoie de exerciții practice, de teste de stres între sectoare, în care să vedem cum funcționează împreună instituțiile și infrastructurile critice.

Un spital poate avea un plan de continuitate foarte bun. Un furnizor de energie își poate avea propriile proceduri de intervenție. Întrebarea decisivă e dacă cele două planuri funcționează împreună în ziua în care sunt lovite mai multe sisteme deodată. E o diferență uriașă între a avea un plan și a demonstra că el funcționează.

Un scor care produce decizii

Și încă ceva. Indicele nu trebuie să producă doar un scor pe care îl comentăm o zi și apoi îl uităm. Trebuie să producă decizii.

Dacă găsim o vulnerabilitate critică, trebuie să știm cine răspunde de corectarea ei, cu ce resurse și în ce termen. Dacă investim în infrastructură, trebuie să putem arăta cu cât a crescut capacitatea de a rezista și de a ne reveni. Iar dacă o măsură nu funcționează, trebuie să avem curajul instituțional să o schimbăm.

Ca parlamentar, vreau să deschid această dezbatere împreună cu instituțiile responsabile, cu mediul academic, cu specialiștii și cu operatorii infrastructurilor esențiale. Nu ca să dublăm mecanismele care există deja, ci ca să le legăm între ele și să transformăm datele în decizii.

Stingătoarele, verificate înainte

Îi judecăm de obicei pe lideri după felul în care gestionează o criză. E o măsură incompletă. Adevăratul lider nu e cel care stinge cel mai bine focul. E cel care a verificat stingătoarele înainte.
Avem nevoie să trecem de la cultura reacției la cultura anticipării. De la a număra investițiile la a măsura rezultatele. De la responsabilități împărțite pe instituții la o responsabilitate comună pentru felul în care funcționează țara.

Pentru că reziliența nu e un concept abstract. Înseamnă un pacient îngrijit chiar și atunci când rețeaua electrică a căzut. O comunitate care primește informații corecte în mijlocul unei crize. Oameni care pot avea încredere că statul e în stare să îi protejeze.

O țară puternică nu e doar o țară care se poate apăra. E o țară care continuă să funcționeze în criză, care se adaptează și își revine. Iar primul pas spre o asemenea țară e să știm, cu adevărat, cât de pregătiți suntem.