Un nou studiu susţine că obezitatea nu înseamnă, în mod automat, o sănătate precară. IMC este considerat depășit

Doar între 25% şi 33% dintre persoanele diagnosticate în prezent cu obezitate ar trebui considerate ca având o stare de sănătate precară, potrivit unui studiu publicat miercuri în revista Nature, care se alătură apelurilor pentru o reformare a modului în care este diagnosticată această afecţiune, transmite miercuri Reuters.

Studiul vine în continuarea unei propuneri formulate anul trecut de experţi şi organizaţii medicale, care vizează extinderea criteriilor de diagnosticare a obezităţii, dincolo de simplul indice de masă corporală (IMC), calculat pe baza greutăţii şi înălţimii, prin includerea nivelului de grăsime corporală şi a stării generale de sănătate.

Cercetarea încearcă să evidenţieze implicaţiile acestei noi definiţii asupra ratelor de diagnostic, a prevalenţei şi, în cele din urmă, a tratamentului pentru o afecţiune despre care Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) estimează, în prezent, că afectează peste un miliard de oameni la nivel global.

Obezitatea poate constitui un factor de risc pentru diabetul de tip 2, bolile cardiovasculare, afecţiunile hepatice şi renale, precum şi pentru cancer. Studiul sugerează clasificarea obezităţii în două stadii: preclinic, atunci când afecţiunea reprezintă, în principal, un factor de risc, şi respectiv clinic, atunci când aceasta cauzează deja probleme de sănătate.

Studiu pe 850.000 de adulți

Analizând date de la aproape 850.000 de adulţi din China, Marea Britanie, SUA şi Spania, studiul estimează că, în baza noului cadru de evaluare, 1% până la 3% dintre persoanele clasificate drept obeze exclusiv pe baza IMC-ului nu ar mai fi încadrate în această categorie. În schimb, alte 5% până la 9% dintre persoane (de exemplu, oameni cu un procent mai ridicat de grăsime corporală) ar primi diagnosticul de obezitate. La nivelul întregii populaţii, acest lucru ar putea viza zeci de milioane de oameni.

Un nou cadru de evaluare

Francesco Rubino, autorul principal al studiului şi profesor de chirurgie metabolică şi bariatrică la King's College London, a precizat că imprecizia măsurătorilor bazate pe IMC este un fapt binecunoscut. „Până acum, însă, nu am dispus de un sistem mai bun”, a declarat el. Noul cadru de evaluare îşi propune tocmai acest lucru, putând oferi „o caracterizare clinică relevantă a obezităţii, care să servească drept fundament pentru îngrijirea pacienţilor şi pentru elaborarea politicilor de sănătate”.

Noul model propune măsurarea grăsimii corporale - inclusiv prin evaluarea circumferinţei taliei - alături de IMC, precum şi verificarea existenţei unor disfuncţii organice asociate cu greutatea (cum ar fi problemele cardiace sau hepatice) înainte de stabilirea diagnosticului. Acest lucru înseamnă că unele persoane, care prezintă doar un indice de masă corporală (IMC) ridicat, nu ar fi încadrate în categoria persoanelor cu obezitate. Cei care au un procent ridicat de grăsime corporală şi un IMC mare ar fi diagnosticaţi cu „obezitate preclinică”, iar cei care prezintă, de asemenea, disfuncţii ale organelor ar fi diagnosticaţi cu „obezitate clinică” - considerată o afecţiune activă care, de regulă, necesită un tratament mai urgent.

Conform acestor criterii, studiul estimează că, în medie, doar aproximativ 27% dintre persoanele cu obezitate din cele patru ţări analizate suferă de obezitate clinică, ceea ce reprezintă circa 8,5% din totalul adulţilor.

Majoritatea persoanelor cu „obezitate preclinică” - în medie, aproximativ 82% în cele patru ţări studiate - nu au evoluat către o formă de „obezitate clinică”, deşi, potrivit studiului, ratele de progresie au fost mai ridicate în China şi Spania.

Editor : Sebastian Eduard