SUA la doi ani: alegerile de la jumătatea mandatului și anticorpii unei democrații care nu-și lasă puterea nesupravegheată

Philadelphia, 21 iunie 1787
În vara lui 1787, în sala închisă a Convenției de la Philadelphia, delegații se certau pe o singură cifră: cât să dureze mandatul primei camere a Congresului. Elbridge Gerry avertiza că oamenii din Noua Anglie nu vor renunța niciodată la alegerile anuale. Alexander Hamilton voia trei ani. James Madison socotea alegerile anuale greu de organizat într-o țară atât de întinsă. Pe 21 iunie, Convenția a tăiat „trei ani” cu votul a șapte state, apoi a votat în unanimitate pentru doi. Senatorii au primit șase ani, cu o treime din Senat reînnoită la fiecare doi ani, iar președintele, după lungi dispute, patru. Calendarul american a fost construit din neîncredere: nicio majoritate nu trebuie să stea mai mult de doi ani fără să dea socoteală. Madison a scris apoi, în Federalistul nr. 52, că alegerile frecvente sunt, indiscutabil, „singura politică” prin care Camera poate păstra „dependența” față de popor.

Washington, 3 noiembrie 2026
Două sute treizeci și nouă de ani mai târziu, mecanismul a funcționat exact cum l-au gândit autorii lui. Pe 3 noiembrie, la jumătatea mandatului președintelui Donald Trump, alegătorii americani au dat democraților majoritatea în Camera Reprezentanților și în Senat. În Maine, senatoarea Susan Collins a pierdut după aproape trei decenii. Texas, un stat pe care Trump îl câștigase în 2024 cu aproape 14 puncte, a ales un senator și un guvernator democrați, iar Georgia, Iowa și Ohio au ales și ele guvernatori democrați. Peste 50 de milioane de americani votaseră anticipat, mai mulți decât la scrutinul similar din 2022. Alegerile de la jumătatea mandatului sunt construite ca un referendum: la doi ani după ce a încredințat puterea, poporul o ia înapoi și decide cui o dă pentru anii următori. Pentru România, care își leagă securitatea de Washington, asta e o veste bună: puterea americană are mereu un termen de control.

Verdictul privește primii doi ani ai mandatului. Pe 21 octombrie, la un miting în Carolina de Nord, Donald Trump le cerea alegătorilor: „Prefaceți-vă că sunt pe buletin, pentru că, într-un fel, chiar sunt.” În noaptea alegerilor, a scris că, dacă ar fi fost pe buletin, republicanii ar fi câștigat „la scor”. Prima frază e cea adevărată. Americanii au votat exact cum le-a cerut președintele, ca într-un referendum despre el, iar rezultatul este o respingere a agendei lui. Aproximativ șase din zece alegători ieșiți de la vot îl dezaprobă, potrivit sondajului CNN. Inflația, prețul benzinei și puterea de cumpărare au cântărit. Au cântărit la fel de greu scandalurile, acuzațiile de abuz, dosarele Epstein, deciziile arbitrare, confruntările personale și aroganța cu care au fost purtate. Verdictul vine de la americani: au decis să ia președintelui o mare parte din putere.

Sistemul a funcționat și în seara înfrângerii. Trump a spus, pentru New York Times, că este „absolut dispus să accepte” rezultatele și că va lucra cu democrații. Rezultatul a fost recunoscut în aceeași noapte, de la cel mai înalt nivel. Democrația americană are scandal, polarizare și retorică dură, dar are și un reflex de a reveni la regulă, iar reflexul acesta a funcționat.

Votul a mai produs ceva: o generație nouă de lideri. James Talarico, 37 de ani, fost profesor de gimnaziu, l-a învins în Texas pe procurorul general Ken Paxton, după ce câștigase primarele din martie în fața unei congresmene cunoscute. În Michigan, medicul Abdul El-Sayed a câștigat locul în Senat. Keisha Lance Bottoms în Georgia și Gina Hinojosa în Texas vor conduce state pe care democrații nu le mai câștigaseră de peste două decenii. Societatea americană își caută lideri noi și îi găsește, iar asta e semnul unei democrații vii.

Anticorpii
Cine a urmărit doar campania a văzut zgomotul. Cine a urmărit instanțele a văzut sistemul imunitar. Pe 2 noiembrie, cu o zi înaintea votului, Curtea Supremă a respins cererea administrației de a pune deoparte circa 20.000 de buletine trimise prin poștă în California, pe motiv că ar aparține unor necetățeni. Instanțele inferioare constataseră deja că listele guvernului conțineau erori. Este aceeași Curte în care trei judecători au fost numiți chiar de actualul președinte. La Miami, o instanță federală a respins definitiv, la sfârșitul lui octombrie, procesul de 10 miliarde de dolari intentat de președinte unui ziar pentru un articol. Judecătorii americani nu întreabă cine i-a numit înainte să decidă.

Lista anticorpilor merge mai departe de tribunale. Statele își organizează singure alegerile și le apără în fața oricărei administrații federale. Presa publică, procesele se judecă, iar Congresul, inclusiv majoritatea republicană care pleacă, a votat în legea apărării pe 2026 o limită pe care Casa Albă a contestat-o: trupele americane din Europa nu pot coborî sub 76.000 fără o evaluare și o certificare trimise Congresului.

Până și Papa Leon al XIV-lea, născut la Chicago, a votat prin corespondență, primul papă care o face, iar Vaticanul a explicat gestul prin „dreptul și datoria cetățenilor de a participa la procesele democratice”. Puterea, în America, are mereu pe cineva care o privește.

București, 2027
Pentru noi, lecția are o parte practică. Congresul care se instalează pe 3 ianuarie 2027 va scrie bugetul Pentagonului, va confirma numirile și va decide, prin legea apărării, cât de protejată rămâne prezența militară americană în Europa. Plafonul de 76.000 privește întregul continent. Nu spune nimic despre flancul estic, despre Kogălniceanu sau despre Marea Neagră. În aceeași săptămână în care Washingtonul își pregătește raportul despre trupele din Europa, România trebuie să vorbească, pe lângă Casa Albă, și cu cei care votează legea. Parlamentul României ar trebui să trimită în ianuarie, la instalarea noului Congres, o delegație a comisiilor de apărare și de politică externă, cu o cerere precisă: ca legea apărării pe 2027 să protejeze prezența americană pe flancul estic la fel de explicit cum anul acesta a protejat cifra pentru Europa. Relația cu America se poartă cu ambele partide și cu ambele capete ale Pennsylvania Avenue.

Pentru un aliat, aici stă câștigul. Un partener a cărui politică se poate corecta din doi în doi ani este un partener predictibil pe termen lung, chiar când e imprevizibil pe termen scurt. Europa a avut, în ultimii doi ani, motive serioase de îngrijorare față de Washington, iar unele rămân. Dar NATO a fost construit de o Americă în care Congresul, instanțele și alegătorii au avut mereu ultimul cuvânt, și aceeași Americă l-a dat și acum.

Delegații de la Philadelphia au ales doi ani pentru că nu aveau încredere în nicio majoritate, nici măcar într-a lor. Pe 3 noiembrie, neîncrederea lor de acum 239 de ani a lucrat din nou. Pentru România, este cea mai solidă garanție că alianța pe care se sprijină nu depinde de un singur om.