Protestele din Franța, transformate în arme politice în Europa. Migrația și războiul din Ucraina, în centrul disputelor

Protestele izbucnite în Franța din cauza problemelor din școli au devenit rapid un instrument de luptă politică în Europa. De la Donald Trump la liderii Poloniei și Ungariei, manifestațiile au fost folosite pentru a alimenta dezbaterea despre migrație, în timp ce Rusia încearcă să lege nemulțumirile sociale de sprijinul acordat Ucrainei, arată TVP World într-o analiză.

Elevii din Creteil voiau ca profesorii absenți să se întoarcă la catedră. În decurs de o lună, protestul lor a devenit un argument în dezbaterile altora despre granițe, declinul Europei și adevăratul cost al războiului din Ucraina.

Toate argumentele despre revoltele din Franța fuseseră deja formulate vineri, 16 octombrie, cu o zi înainte ca acestea să înceapă.

La Bruxelles, Volodimir Zelenski le-a spus liderilor Uniunii Europene că Ucraina va avea nevoie, anul viitor, de „cel puțin 70 de miliarde de euro în plus de la voi”. În același timp, Mette Frederiksen, prim-ministra social-democrată a Danemarcei, a acuzat Spania, fără să o numească direct, că face „aproape exact opusul” celorlalte state în privința migrației.

La Torino, poliția a folosit tunuri cu apă împotriva elevilor care cereau finanțare pentru școli, nu pentru război. La Moscova, purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, avea deja pregătit un răspuns la întrebările despre elevii care blocau școlile franceze: „arme și obuze în loc de rechizite școlare și manuale”.

A doua zi, Franța a luat foc, iar până duminică toată lumea avea imaginile de care avea nevoie pentru a-și susține propria narațiune.

Priveliștea din Creteil

Tulburările începuseră cu o lună înainte, departe de orice summit, la liceul Saint-Exupery din Creteil. Profesorii părăsiseră sălile de clasă din cauza posturilor rămase neocupate, iar elevii baricadaseră porțile în urma lor.

Nemulțumirile lor erau cât se poate de concrete și lipsite de spectaculozitate: profesori absenți, clase cu aproape 40 de elevi, clădiri adesea mai vechi decât părinții lor și lipsa aerului condiționat în lunile călduroase.

Până pe 17 octombrie, când protestele din școli s-au suprapus peste o zi națională de manifestații împotriva creșterii costului vieții, 550.000 de oameni ieșiseră în stradă. La căderea nopții, jefuitorii devastau magazine din Paris, Lyon și Marsilia, iar primăria din Limoges fusese distrusă de un incendiu.

Spania va organiza alegeri anticipate pe 29 noiembrie, iar anul 2027 se anunță unul electoral de excepție în Europa. Franța, Polonia și Italia se numără printre țările în care scrutinurile vor avea o miză majoră, alături de Estonia, Finlanda, Grecia și Slovacia.

În acest context, furia publică este una dintre resursele pe care continentul pare să le producă din abundență. Cu atât de multe campanii electorale de alimentat, politicienii europeni au devenit experți în a transforma nemulțumirea oamenilor în argumente pentru poveștile pe care le aveau deja pregătite.

Fiecare are propria poveste

Washingtonul a făcut primul pas. „Franța arde!”, a scris Donald Trump pe 18 octombrie, îndemnând Parisul să „își închidă granițele și să preia controlul, înainte să fie prea târziu!”.

O zi mai târziu, el le-a spus reporterilor că problemele Franței „au legătură cu imigrația, nu cu școlile, nici cu altceva” - o descriere cât se poate de directă a modului în care funcționează această strategie politică.

Liderul care a respins cel mai ferm această interpretare a fost chiar președintele țării în care izbucniseră revoltele. „Cum pot francezii să-i facă asta Franței?”, a întrebat Emmanuel Macron în discursul său televizat.

Deosebit de interesant a fost cât de repede s-a alăturat acestei interpretări și centrul politic european. Peter Magyar, care a pus capăt celor 16 ani de guvernare ai lui Viktor Orban în această primăvară, promițând să refacă relațiile Ungariei cu Bruxellesul, a publicat imagini cu clădiri în flăcări și a scris că „poate acum este clar pentru toată lumea de ce Ungaria adoptă cea mai dură poziție posibilă în privința migrației”.

Cea mai aspră mustrare a venit însă din partea unor susținători ai propriului său partid de centru-dreapta, Tisza, stabiliți la Paris. Aceștia au declarat că s-au simțit profund îndepărtați de o postare care îi asocia pe cei care spărgeau vitrine cu migranții.

Ediția de la Varșovia

Donald Tusk, al cărui partid liberal, Coaliția Civică, a înlăturat de la putere formațiunea național-conservatoare Lege și Justiție (PiS) în 2023, a adoptat inițial o poziție rezervată. Duminică, declarațiile sale au fost prudente, dar luni tonul s-a schimbat.

Prima sa postare nu făcea nicio referire directă la Franța. Tusk afirma că Polonia „nu va repeta greșelile altor state europene și nici nu va plăti pentru ele” și că țara are propria politică în materie de azil: „nu acceptăm cereri”.

Până luni, premierul polonez publicase un videoclip în care lega tulburările din Franța de migrație. El s-a lăudat cu o scădere de 87% a numărului de vize față de 2022 și a încheiat cu o frază pe care chiar și adversarii săi ar putea-o repeta cu plăcere: „Toată lumea trebuie să respecte legile și obiceiurile poloneze. Altfel, la revedere”.

Migrația este un subiect pe care Tusk îl cunoaște bine. În 2015, guvernul Platformei Civice, condus atunci de succesoarea sa, Ewa Kopacz, a susținut programul Uniunii Europene de relocare a refugiaților. Partidul PiS a exploatat reacția negativă a unei părți a opiniei publice pentru a ajunge la putere.

În loc să conteste această temă, Tusk a preluat-o. Când Sejmul a prelungit, în luna mai, suspendarea acordării azilului la granița cu Belarus, 399 de deputați au votat în favoarea măsurii și numai 12 împotrivă. În aceste condiții, disputa nu mai privește atât politica în sine, cât și cine are dreptul să revendice această temă.

Micul dejun dinaintea incendiului

Tusk nu este singurul lider care a adoptat această strategie. În întreaga Europă, politicienii de centru-stânga și de centru-dreapta vorbesc acum despre migrație într-un limbaj asemănător celui folosit de dreapta naționalistă. Acest lucru era evident la Bruxelles cu o zi înainte de izbucnirea revoltelor.

Pe 16 octombrie, în marja summitului Consiliului European, reprezentanții a 16 guverne care susțin reguli mai stricte în materie de migrație s-au întâlnit la micul dejun, înaintea sesiunii finale a reuniunii.

Ulterior, Frederiksen, o social-democrată, Tusk, un liberal, și Giorgia Meloni, prim-ministra italiană de dreapta, au insistat, fără succes, ca în concluziile summitului să fie stabilită o legătură între migrația ilegală și criminalitate și să fie formulate avertismente împotriva „măsurilor care ar putea crea stimulente pentru migrația ilegală”.

Ținta lor era planul Spaniei de a acorda statut legal unui număr de aproximativ 600.000 de migranți fără documente.

Toate acestea se întâmplau în condițiile în care Frontex raportase aproximativ 178.000 de treceri ilegale ale frontierelor externe ale Uniunii Europene în 2025 — cel mai scăzut nivel din 2021 și mai puțin de jumătate din cifra înregistrată în 2023.

Tonul discursului politic se înăsprește chiar și atunci când cifrele care îl justificau odinioară sunt în scădere. Acest lucru sugerează că migrația a încetat să mai fie doar o dispută despre numărul sosirilor și a devenit o vitrină în care guvernele își etalează fermitatea în fața alegătorilor.

Versiunea Moscovei

În weekend, Kirill Dmitriev, trimisul special al lui Vladimir Putin, a descris revoltele drept „căderea sinucigașă a Europei”, punându-le pe seama greșelilor în materie de migrație, energie și militarism.

Kremlinul încearcă să lege, cu o anumită prudență, două idei: migrația ar explica dezordinea de pe străzi, în timp ce sprijinul pentru Ucraina ar explica lipsurile din sălile de clasă.

Și rețeaua sa clandestină de dezinformare a fost activă, deși eforturile par să fi avut un succes limitat. NewsGuard, companie americană care evaluează fiabilitatea surselor de știri și monitorizează dezinformarea, a identificat la începutul lunii octombrie 20 de materiale fabricate despre protestele din Franța, provenite din rețeaua rusă „Matryoshka”. Printre acestea se număra un articol fals, atribuit postului Deutsche Welle, potrivit căruia 54 de profesori ar fi fost uciși.

Nimeni nu a demonstrat că Moscova ar fi organizat protestele. Margarita Simonian, redactor-șef al postului public rus RT, a ridiculizat această ipoteză, remarcând, cu referire la capacitatea Europei de Vest de a-și provoca singură haosul, că „cred că se descurcă și singuri”.

Citește și: Franța mobilizează armata după jafurile și incendierile din marile orașe. Guvernul recunoaște eșecuri în gestionarea violențelor

Nici nu este nevoie ca Rusia să provoace direct crizele. Moscova acționează mai degrabă ca un furnizor de combustibil decât ca un piroman: așteaptă ca Europa să-și producă propriile probleme, apoi le amplifică.

După ce Parisul a fost cuprins de o panică legată de ploșnițe în 2023, Jean-Noël Barrot, pe atunci ministrul francez pentru afaceri europene, a declarat că fenomenul fusese „amplificat în mare măsură de conturi legate de Kremlin”. Acestea răspândiseră și afirmația falsă potrivit căreia refugiații ucraineni ar fi adus insectele.

Prețul sprijinului

Zelenski a estimat costul total al războiului pentru Ucraina la 155 de miliarde de euro anul viitor și a cerut Uniunii Europene cel puțin 70 de miliarde de euro în plus față de suma deja promisă.

Aceste fonduri trebuie justificate de guverne în fața alegătorilor: în Spania, în doar câteva săptămâni, în Franța, în primăvara viitoare, și în Polonia și Italia, pe parcursul anului 2027.

Consensul european în privința sprijinului pentru Ucraina nu s-a prăbușit. În sondajul Eurobarometru din primăvară, 76% dintre europeni au declarat că Uniunea Europeană ar trebui să continue să sprijine Ucraina până la instaurarea unei păci juste și durabile.

Acest sprijin trebuie însă reconfirmat la fiecare scrutin. Întregul efort al Moscovei constă în a convinge alegătorii că educația și războiul sunt finanțate din același buget și că banii acordați Ucrainei sunt luați de la serviciile publice de care cetățenii au nevoie acasă.

Strategia lui Tusk, așa cum o interpretez eu, pornește de la ideea că un centru politic perceput ca fiind capabil să controleze granițele țării își păstrează autoritatea de a le cere cetățenilor sacrificii și în alte domenii, inclusiv în ceea ce privește sprijinul pentru Ucraina.

Cu o frontieră estică fortificată și cu un Sejm aproape unanim în spatele său, premierul polonez ar putea câștiga această dispută.

Însă, acceptând migrația drept explicație pentru dezordinea din Franța, liderii politici tradiționali susțin o parte din narațiunea Kremlinului. Cealaltă parte - cea despre școli și obuze - rămâne la dispoziția adversarilor populiști, care o pot transforma în argument electoral la următorul scrutin.

Citește și: Cum influențează Rusia și Iranul criza din Franța: dezinformare, agitatori și tăcerea lui Macron

Editor : C.A.