Primul loc de muncă, elefantul din camera societății românești, despre care nu vorbește aproape nimeni

În 2021, statul român avea o lege prin care plătea firmele să ia în stagiu absolvenți de facultate. Știți câți tineri s-au angajat prin ea, în tot anul, în toată țara? Doi. Fix doi.

Predau la Facultatea de Management a SNSPA. În fiecare an am în față sute de tineri pe care i-aș numi, fără ezitare, parte din elita generației lor. Vorbesc limbi străine, au făcut voluntariat, au trecut prin concursuri și proiecte. Și totuși, aproape în fiecare semestru, câțiva dintre ei vin la mine după curs cu aceeași întrebare: unde găsesc un prim loc de muncă? Trimit zeci de CV-uri și primesc puține răspunsuri. Unele anunțuri se dovedesc, până la urmă, „de formă”. Iar toate acestea se întâmplă în plină revoluție industrială a inteligenței artificiale, care va face intrarea pe piața muncii și mai grea pentru generațiile care vin.

Dacă așa arată drumul pentru unii dintre studenții mei, merită să ne întrebăm cum arată pentru tinerii care nici măcar nu au ajuns la facultate.

Cifrele pe care le ocolim

Potrivit Eurostat, în iunie 2026 rata șomajului în rândul tinerilor sub 25 de ani era în România de 30,8%. E cea mai mare din Uniunea Europeană, la o medie de aproximativ 15%. Raportul OCDE Education at a Glance 2026 adaugă o cifră la fel de grea: 23% dintre tinerii români de 18–24 de ani nici nu lucrează, nici nu învață. Media OCDE este de 14%.

Contextul face cifrele și mai greu de explicat. Șomajul total al României stă aproape de media europeană, iar angajatorii spun de ani buni că nu găsesc oameni. Avem, așadar, firme care caută oameni și tineri care caută firme, iar cele două segmente nu se întâlnesc. Blocajul e la ușă, la trecerea din școală în primul loc de muncă. Tânărul iese din sistem fără nicio oră de muncă reală. Firma nu vrea să plătească ea lunile în care îl învață meseria. Fiecare așteaptă ca celălalt să facă primul pas. E caz tipic de market failure, iar statul e dator să intervină.

Oamenii simt asta, iar sondajele o arată de mai bine de un an. Într-un barometru INSCOP Research publicat în mai, lipsa locurilor de muncă bine plătite era a doua problemă a țării, după corupție. Barometrul Național al Tinerilor, realizat tot de INSCOP pe tineri de 18–35 de ani, arată că unul din patru vede lipsa experienței drept principalul obstacol la angajare, imediat după salariile mici. Cercul îl cunoaște oricine a căutat vreodată un prim loc de muncă: ți se cere experiență pentru exact postul prin care ai vrea să o obții. Același studiu arată că 27,6% dintre tineri vor să plece din țară în următorul an. Întrebați de ce pleacă tinerii, aproape două treimi au răspuns simplu: pentru un loc de muncă mai bine plătit.

Legi avem. Date, nu

Statul a avut instrumente pentru această problemă și le are și astăzi. Doar că nu știm dacă funcționează. Legea 335/2013 îi plătea angajatorului 2.250 de lei pe lună, timp de șase luni, ca să ia în stagiu un absolvent de facultate. Potrivit datelor ministerului citate în presă, prin această lege s-au angajat 26 de absolvenți în 2020 și cei doi din 2021. Angajatorii s-au plâns de hârtii, iar în 2023 Parlamentul a simplificat legea. De atunci nu am găsit nicăieri o cifră publică despre câți tineri au intrat prin ea. Pentru ucenicie, ultima cifră publică pe care am găsit-o vorbește despre aproximativ 16.000 de tineri angajați, fără să spună în câți ani.

Nu putem repara ce nu măsurăm. De aceea am cerut în scris, săptămâna aceasta, Ministerului Muncii și Ministerului Educației datele pe fiecare an: câți tineri au intrat prin stagii, ucenicie, subvenții și Garanția pentru tineri, câți au rămas angajați după un an, câți elevi învață în sistem dual și câți părăsesc școala fără calificare. Le voi face publice când vine răspunsul.

Prima treaptă a scării

Peste toate acestea vine o schimbare pe care politica românească nici nu a început să o discute. Inteligența artificială preia mai întâi exact sarcinile cu care un tânăr își începea cariera: primul raport, prima analiză de date, primele linii de cod, primul răspuns către un client.

Primele date vin din țările în care schimbarea a început mai devreme. Un studiu al Universității Stanford, construit pe datele de salarizare ale celui mai mare furnizor american de astfel de servicii, a găsit că, după răspândirea AI generative, angajarea tinerilor de 22–25 de ani în ocupațiile cele mai expuse a scăzut cu 13% față de restul. În Elveția, anunțurile pentru posturi de început au fost în 2025 cu aproape o treime mai puține decât în anii 2019–2022, arată portalul Jobs.ch. În Marea Britanie, 36% dintre firmele chestionate pentru Universitatea Lancaster au redus în ultimul an posturile de debutant.

Nu cunosc nicio instituție din România care să măsoare acest efect. O bună parte dintre absolvenții noștri își încep însă cariera în birouri, în servicii și în IT, exact acolo unde AI ajunge primul. Dacă prima treaptă a scării dispare, problema tinerilor fără loc de muncă se va agrava. Iar noi o vom afla din statisticile europene, cu doi ani întârziere, la fel de „surprinși” ca de fiecare dată.

Ce au făcut alții

Alte țări au găsit soluții pe care le putem adapta. Olanda dă fiecărui elev un număr unic și a împărțit țara în 39 de regiuni, fiecare cu un centru care îi caută pe tinerii care abandonează școala. Abandonurile noi au scăzut la 42.600 în anul școlar 2008/2009, cu ținta de 35.000 până în 2012, adică jumătate față de 2002. În Norvegia, județul are obligația legală de a contacta fiecare tânăr de 16–21 de ani care nu e nici la școală, nici la muncă. Austria a mers mai departe. Până la 18 ani, tânărul trebuie să fie la școală sau în ucenicie. Până la 25 de ani, statul îi garantează un loc de ucenicie celui care îl cere: la o firmă sau, dacă nu există unul, într-un atelier finanțat public.

Franța ne arată, în schimb, ce să evităm. A subvenționat generos ucenicia și a crescut numărul contractelor noi de la aproximativ 321.000 în 2018 la 849.000 în 2023. Costul public a urcat de la 7,3 la aproape 25 de miliarde de euro pe an. Două treimi dintre ucenici erau însă deja studenți, oameni care și-ar fi găsit oricum de lucru, iar numărul tinerilor care nici nu muncesc, nici nu învață nu a scăzut. Banii aruncați în orb, fără monitorizare și fără evaluare, ajung la cei care nu au nevoie de ei. Ceilalți rămân tot mai în urmă.

Patru decizii

Din aceste experiențe rezultă patru decizii de care România are nevoie.

Prima: un raport public anual pe fiecare instrument pentru tineri, cu numărul celor intrați și al celor rămași în muncă după un an.

A doua: niciun tânăr care iese din școală fără calificare să nu se mai piardă. Baza de date a elevilor există. Ea poate semnala automat fiecare caz agenției de ocupare, care să aibă obligația să-l contacteze în 30 de zile cu o ofertă concretă: o școală, un stagiu sau o ucenicie.

A treia: stagiile și ucenicia să se acorde pe un formular simplu, cu bani țintiți spre tinerii fără studii superioare și spre firmele mici. Plata să depindă de câți tineri rămân angajați după stagiu.

A patra: un indicator oficial care să urmărească, an de an, posturile de început din ocupațiile expuse la AI. Așa vedem problema înainte să ajungă în statistici.

Studenții mei și colegii lor de generație cer de la stat un singur lucru: o ușă deschisă spre primul loc de muncă. De acolo se descurcă singuri, prin ei înșiși, cum ar fi spus Brătianu. Modelele există și au fost testate în alte țări. Ne rămâne să deschidem ușa și să numărăm, an de an, câți tineri trec cu bine prin ea și câți se împiedică pe drum.