„Petrolul era dreptul nostru din naștere”. Cum a ajuns Donald Trump să revendice bogăția care a definit Venezuela

Timp de generații, venezuelenii au privit petrolul ca pe o bogăție care le aparținea prin naștere și ca pe un simbol al identității naționale. Benzina aproape gratuită și veniturile uriașe din exploatarea resurselor au alimentat convingerea că țara lor este privilegiată. După ani de criză economică, prăbușirea producției și exodul a milioane de oameni, această mentalitate începe însă să se schimbe. În timp ce administrația Trump preia controlul asupra unei părți importante din exporturile și rezervele de petrol ale Venezuelei, unii locuitori văd în intervenția americană o șansă la redresare, în timp ce alții denunță pierderea suveranității naționale, arată o analiză publicată de The New York Times.

La fel ca generațiile dinaintea lui, Leonardo Silva a crescut cu convingerea că petrolul, resursa extraordinar de abundentă de sub pământul Venezuelei, făcea din țara sa un loc special. Oamenii simțeau că tot petrolul le aparținea. Benzina aproape gratuită era considerată un drept dobândit prin naștere, iar faptul că se nășteau într-o țară atât de bogată era comparabil cu câștigarea unei loterii.

Silva, în vârstă de 38 de ani, spune că generația sa considera petrolul o piatră de temelie a identității naționale, într-o perioadă în care economia în plină expansiune îi permitea Venezuelei să ocupe un loc privilegiat în ordinea mondială. Copiii săi au însă o perspectivă mult mai puțin optimistă.

„Pentru ei, petrolul nu este important, este secundar”, a spus Silva, care lucrează la o fundație din Caracas ce ajută persoanele cu dizabilități. „Ei nu mai au acea mentalitate conform căreia suntem o țară bogată. Ei știu doar că, dacă nu muncești, nu mănânci.”

Timp de mai bine de un secol, petrolul a modelat Venezuela într-o măsură rar întâlnită în afara Orientului Mijlociu. A devenit o componentă definitorie a societății, la fel ca baseballul, concursurile de frumusețe sau venerarea eroului eliberator Simon Bolivar.

Acum, însă, guvernul Statelor Unite preia controlul asupra unei părți importante din petrolul Venezuelei. Iar presiunea economică îi determină pe tot mai mulți venezueleni să-și reconsidere convingerile naționaliste de lungă durată, inclusiv principiul potrivit căruia resursele țării trebuie să rămână sub controlul statului.

Criza economică a schimbat relația venezuelenilor cu petrolul

Modul în care venezuelenii își reevaluează relația cu petrolul și, implicit, dependența țării de această resursă este rezultatul unor transformări dramatice din ultimul deceniu.

Producția petrolieră s-a prăbușit din cauza gestionării defectuoase, a epurărilor politice, a corupției și a sancțiunilor. Colapsul unei economii dependente în mod covârșitor de exporturile de petrol a provocat sărăcie generalizată și a determinat milioane de venezueleni să plece din țară, răspândindu-se în întreaga Americă.

Ulterior, administrația Trump l-a înlăturat de la putere pe liderul Venezuelei, la începutul anului, a preluat controlul asupra exporturilor de petrol și a mers chiar mai departe, încheind un parteneriat cu un magnat petrolier venezuelean implicat în numeroase scandaluri. Înțelegerea ar permite guvernului american să controleze o parte importantă din rezervele de petrol ale țării.

Delcy Rodriguez, președinta interimară, și-a exprimat sprijinul fără rezerve pentru acest plan. Este o schimbare radicală pentru o lideră profund legată de chavism, mișcarea politică ce a transformat controlul statului asupra petrolului într-unul dintre principiile sale fundamentale.

Rodriguez are însă foarte puțină libertate de acțiune, administrația Trump dictând, în practică, modul în care își poate exercita funcția. În același timp, unii venezueleni sunt atât de disperați să vadă o îmbunătățire a situației economice, încât consideră că renunțarea la controlul asupra industriei petroliere este un preț acceptabil.

„Încheierea acestor acorduri este extrem de urgentă”, a declarat Maria Ines Figueroa, în vârstă de 56 de ani, referindu-se la preluarea de către administrația Trump a rezervelor de petrol venezuelene și la alte inițiative americane aflate în discuție.

Figueroa, fostă profesoară la o școală de stat din Caracas, spune că inflația i-a redus recent pensia la mai puțin de un dolar pe lună. În prezent, predă la o școală privată, unde câștigă 120 de dolari lunar.

Speranța sa este ca relansarea industriei petroliere să genereze un efect economic pozitiv, care să ajungă și la familii precum a ei. „Nu sunt expertă, dar cred că acest lucru ar putea funcționa”, a spus ea.

O parte dintre venezueleni salută intervenția americană

Alți venezueleni susțin deschis dominația Statelor Unite asupra petrolului țării. Această atitudine reflectă și faptul că vocile opoziției, inclusiv cele de dreapta, au devenit tot mai îndrăznețe după trei decenii de guvernare de stânga, marcate de devastare economică și reprimarea disidenței.

„Nu-mi pasă de petrol”, a scris recent pe rețelele sociale Maria Elisa Smith, o polemistă de dreapta cunoscută pentru declarațiile sale rasiste. „Petrolul nu mi-a adus niciodată nimic bun, ci doar o țară mizerabilă și socialistă.”

Cu toate acestea, anunțul făcut de președintele Trump în august, potrivit căruia acordul ar oferi Statelor Unite acces la 65 de miliarde de barili de petrol venezuelean, a provocat un val puternic de indignare. Trump s-a lăudat în repetate rânduri cu înțelegerea.

Nemulțumirea a depășit granițele politice, fiind exprimată atât de lideri ai opoziției, cât și de figuri importante ale chavismului, mișcarea care a dominat politica venezueleană timp de trei decenii.

Luis Britto García, dramaturg care a scris pe larg despre importanța petrolului în Venezuela, a afirmat că acordul lui Trump a scos la iveală „jaful nelimitat” la care este supusă țara, în condițiile în care administrația americană exercită un control financiar strict asupra veniturilor obținute din petrol.

Petrolul, mai mult decât o resursă economică

Cu mult înainte ca economia Venezuelei să se prăbușească, petrolul încetase să mai fie doar o resursă naturală sau o statistică privind exporturile. Devenise un reper prin care venezuelenii își înțelegeau propria societate și o comparau cu alte țări.

Unii considerau că petrolul a făcut posibilă construirea Venezuelei moderne. Rezervele țării se numără printre cele mai mari din lume, iar exploatarea zăcămintelor a adus venituri care au stârnit invidia statelor vecine.

Alții vedeau în petrol sursa unui blestem, care a alimentat corupția, dependența economică și disfuncționalitățile statului. Aceștia subliniau că atât liderii autoritari, cât și cei democrați au folosit veniturile din exploatarea resurselor pentru a-și urmări propriile ambiții, în detrimentul interesului național.

Timp de decenii, până la prăbușirea economiei, șoferii venezueleni au considerat benzina aproape gratuită un drept firesc. Această realitate a contribuit la dezvoltarea unei culturi auto dominate de mașini mari și consumatoare de combustibil, precum modelele americane din anii '70 și SUV-urile masive care fac ca până și vehiculele supradimensionate de pe șoselele din Texas să pară modeste.

Și astăzi, petrolul este prezent în aproape toate aspectele vieții cotidiene, de la versurile pieselor rap până la meme-urile distribuite pe telefoanele mobile. Scriitorii venezueleni au reflectat atât de des asupra legăturii dintre țară și petrol, încât s-a format o întreagă tradiție literară dedicată acestui subiect.

Influența resursei se regăsește chiar și în limba spaniolă vorbită în Venezuela. Expresia „Este hombre trabaja mas que un balancin”, care poate fi tradusă prin „Omul acesta muncește mai mult decât o pompă cu balansier”, face referire la utilajul emblematic folosit pentru extragerea țițeiului din zăcămintele subterane. Expresia descrie o persoană care muncește neobosit.

Cósimo Mandrillo, directorul editurii de stat Monte Avila, spune că, în ciuda schimbărilor politice și a controlului tot mai mare exercitat de Statele Unite asupra resurselor țării, venezuelenii păstrează o legătură atât de profundă cu petrolul, încât aceasta se apropie de nivelul subconștientului.

„Petrolul pătrunde în fiecare fibră a vieții naționale”, a spus Mandrillo. „Este atât de profund înrădăcinat în psihicul colectiv, încât ne orientăm după prezența sa aproape din instinct.”

Cum a transformat petrolul politica Venezuelei

Hugo Chavez, care a condus Venezuela din 1999 până la moartea sa, în 2013, a exploatat această legătură profundă dintre populație și petrol într-o măsură rar întâlnită în rândul liderilor politici.

Aflat într-un conflict permanent cu Statele Unite, Chavez a transformat controlul statului asupra industriei petroliere în piatra de temelie a revoluției sale bolivariene, de inspirație socialistă.

Pe plan intern, a folosit veniturile din petrol pentru a reduce sărăcia și pentru a-și consolida puterea. În politica externă, a sprijinit Cuba, a construit alianțe internaționale menite să contracareze influența americană și a lansat Telesur, o rețea de televiziune pan-latinoamericană.

Succesorul său, Nicolas Maduro, a mizat și mai mult pe această strategie. Chiar și în timp ce economia se prăbușea, Maduro a continuat să prezinte petrolul nu doar ca pe o marfă sau o sursă de venit, ci ca pe un instrument esențial pentru consolidarea regimului său autoritar.

În încercarea de a ocoli sancțiunile americane, Maduro a lansat propria criptomonedă, denumită „Petro”, susținând că fiecare token era garantat de un baril de petrol. Proiectul s-a prăbușit însă în urma unui scandal de corupție izbucnit la compania petrolieră națională.

Chiar înainte ca Maduro să fie înlăturat de forțele americane, în ianuarie, relația venezuelenilor cu petrolul începuse deja să se schimbe. Principalul motiv era disperarea economică provocată de prăbușirea producției.

Sfârșitul erei benzinei aproape gratuite

În 2020, în contextul penuriei acute de combustibil și al pandemiei de Covid-19, Maduro a pus practic capăt perioadei în care benzina era disponibilă aproape gratuit pentru toată populația. Guvernul a introdus atunci prețuri exprimate în dolari la majoritatea stațiilor de alimentare.

Până în acel moment, chavismul prezentase revoltele masive din 1989, cunoscute sub numele de „Caracazo” și declanșate de o creștere bruscă a prețurilor la combustibil, drept unul dintre evenimentele care au inspirat mișcarea. Din acest motiv, benzina puternic subvenționată devenise un subiect aproape tabu în politica venezueleană.

În prezent, benzina standard costă aproximativ 1,89 dolari pe galon pentru majoritatea șoferilor, un preț încă mult mai mic decât cel din Statele Unite și din multe alte țări. Există și o categorie de combustibil mai ieftin, subvenționat, disponibilă în condiții stricte și asociată unui program de raționalizare socială.

Într-o țară cu resurse energetice uriașe, dar în care penele de curent sunt o realitate cotidiană în multe orașe, sistemul de raționalizare produce adesea imagini greu de imaginat în alte state: cozi lungi de șoferi care așteaptă să-și alimenteze mașinile.

Citește și: Înainte de a-l captura pe Maduro, Trump ar fi întrebat chatbotul Grok despre reacţia venezuelenilor. Răspunsul primit l-a impresionat

Disfuncționalitățile care afectează o mare parte a economiei se suprapun peste presiunea exercitată de Donald Trump asupra guvernului venezuelean. Președintele american vorbește deschis despre folosirea influenței pe care o are asupra administrației de la Caracas pentru a obține noi acorduri.

În condițiile în care Venezuela riscă să devină un stat practic vasal al unei superputeri, istoricul Margarita Lopez Maya consideră că nu este surprinzător faptul că unii venezueleni sunt dispuși să accepte controlul american asupra petrolului. Pentru mulți, spune ea, această variantă pare preferabilă în lipsa altor perspective.

„Chavismul”, a spus ea, „ne-a redus la o stare de umilință globală, îngenunchindu-ne în fața Statelor Unite”.

Editor : C.A.