Fred Lebow, evreul născut în România care a transformat maratonul de la New York într-un fenomen mondial. Povestea unui copil din Arad

S-a născut în România, într-o familie de evrei, a cunoscut persecuțiile Holocaustului, a fugit din Europa după război și a ajuns în America fără să bănuiască faptul că avea să schimbe istoria sportului. Fred Lebow, născut Fischel Lebowitz la Arad, în 1932, este omul care a transformat maratonul de la New York dintr-o întrecere modestă, desfășurată în Central Park, într-un spectacol urmărit de întreaga lume. A murit la 62 de ani, răpus de cancer, după ce a alergat pentru ultima dată cei 42 de kilometri alături de una dintre cele mai mari campioane ale atletismului.

La 1 noiembrie 1992, zeci de mii de oameni așteptau la New York sosirea alergătorilor care parcurseseră cei 42,195 de kilometri ai maratonului. Printre ei se afla un bărbat de 60 de ani, cu barbă, o șapcă galbenă și un tricou alb, pe care era imprimat numărul 60.

Alături de el alerga Grete Waitz, norvegianca devenită legendă după ce câștigase de nouă ori maratonul de la New York.

Pentru ea, cei 42 de kilometri ar fi putut însemna doar câteva ore de efort. Pentru bărbatul de lângă ea, reprezentau însă una dintre cele mai importante curse ale vieții.

Fred Lebow fusese diagnosticat cu cancer cerebral cu doi ani înainte. Trecuse prin tratamente dificile și revenise la alergare în perioada de remisie a bolii. Era slăbit, dar hotărât să termine maratonul pe care îl transformase într-un fenomen mondial.

Când cei doi au trecut linia de sosire, după cinci ore și 32 de minute, în difuzoare răsuna „New York, New York”, iar mulțimea îi aplauda.

Era imaginea unui om care supraviețuise unuia dintre cele mai întunecate capitole ale istoriei europene și își construise o viață nouă în America.

Povestea lui începuse însă cu șase decenii mai devreme, la mii de kilometri distanță, într-un oraș din vestul României.

Fischel Lebowitz, copilul evreu născut la Arad

Fred Lebow s-a născut pe 3 iunie 1932, la Arad, sub numele de Fischel Efraim Lebowitz, într-o familie de evrei ortodocși. Era al șaselea dintre cei șapte copii ai familiei.

Tatăl său se ocupa de comerțul angro cu produse agricole, într-o regiune în care conviețuiau comunități românești, maghiare, evreiești și germane.

Familia ducea o viață marcată de tradițiile religioase și de activitatea comercială a tatălui. Copiii creșteau într-un mediu în care religia avea un rol important, iar educația religioasă era considerată esențială.

Copilăria lui Fischel a fost însă brutal întreruptă de al Doilea Război Mondial și de persecuțiile împotriva evreilor.

Pe măsură ce veștile despre atrocitățile comise de naziști ajungeau și la familia Lebowitz, situația devenea tot mai periculoasă.

Tatăl său nu a mai fost lăsat să își conducă afacerea, iar unii membri ai familiei au fost reținuți. Potrivit relatărilor păstrate de New York Road Runners, autoritățile au impus evreilor purtarea Stelei lui David și prezentarea la o unitate militară.

În fața pericolului, familia s-a despărțit, iar membrii ei au încercat să supraviețuiască ascunzându-se.

Cum a supraviețuit Holocaustului: pâinea trimisă pe ascuns și rudele ucise de naziști

Într-un interviu acordat publicației Los Angeles Times în 1990, Fred Lebow a povestit că tatăl și frații săi mai mari au fost trimiși la muncă forțată.

El era prea mic pentru a avea aceeași soartă și a rămas ascuns împreună cu mama sa, o soră și unul dintre frați.

Printre amintirile din timpul războiului se număra și un episod aparent banal, dar care ilustrează condițiile în care supraviețuia familia.

Mama lui reușea uneori să trimită pâine bărbaților aflați la muncă forțată. Ca să facă pâinea să pară mai închisă la culoare, adăuga zahăr brun, astfel încât să nu semene cu pâinea albă asociată oamenilor privilegiați.

Familia apropiată a reușit să supraviețuiască războiului. Nu același lucru s-a întâmplat cu rudele din Ungaria și Cehoslovacia.

Bunicii, unchii, mătușile și verii lui Lebow au fost uciși de naziști.

„Familia mea a supraviețuit. Bunicii, mătușile și unchii mei nu”, își amintea el, în interviul pentru Los Angeles Times.

Amintirea morții avea să rămână prezentă mult timp după încheierea războiului.

În același interviu, Lebow evoca imaginea cadavrelor și a cailor muribunzi aflați în fața casei familiei.

Pentru copilul din Arad, războiul nu fusese o poveste îndepărtată despre fronturi și armate. Fusese o experiență trăită în propria casă, care îi destrămase familia și îi distrusese sentimentul de siguranță.

De la naziști la sovietici. Fuga din Europa

Sfârșitul războiului nu a adus imediat liniștea pe care familia Lebowitz o aștepta.

Lebow avea să povestească faptul că intrarea trupelor sovietice fusese întâmpinată inițial cu speranță.

„Când au venit rușii, cât de fericiți eram”, își amintea el. Tatăl său credea că lumea urma să devină mai bună.

Speranța a durat însă puțin.

Potrivit relatării sale, după câteva luni familia a fost din nou nevoită să fugă, de această dată din calea noilor autorități.

Fred, care avea aproximativ 13 ani, a plecat spre vest împreună cu fratele său Michael, în vârstă de circa 15 ani.

Documentele biografice ale New York Road Runners arată că cei doi s-au alăturat unui convoi de orfani evrei care se îndrepta spre Cehoslovacia.

Au urmat ani de peregrinări prin Europa postbelică, într-o perioadă marcată de lipsuri, frontiere schimbătoare și milioane de oameni dezrădăcinați.

Frații au trecut prin Cehoslovacia și Irlanda, unde au urmat cursuri religioase în instituții de tip yeshiva, destinate studiului tradiției iudaice.

Lebow avea să povestească ulterior și despre activități de contrabandă cu zahăr și diamante, prin care ar fi făcut bani în acei ani. Unele dintre aceste relatări au fost contestate de membrii propriei familii, astfel că episodul trebuie privit ca parte a biografiei povestite de el, nu ca un fapt demonstrat în toate detaliile.

Cert este că tânărul evreu plecat din România își căuta un loc în care să își poată reconstrui viața.

Acel loc avea să fie America.

Sosirea în Statele Unite. Din Fischel Lebowitz devine Fred Lebow

Potrivit unei biografii publicate de Encyclopedia.com, Fischel Lebowitz și fratele său Michael au ajuns la New York în decembrie 1949. Alte cronologii, inclusiv cea publicată de New York Road Runners, indică anul 1951 drept momentul emigrării.

A venit în Statele Unite pentru studii religioase, dar destinul său avea să se îndepărteze treptat de drumul pregătit pentru un tânăr crescut într-o familie evreiască ortodoxă.

Și-a schimbat numele în Fred Lebow, sub care avea să devină cunoscut în întreaga lume, și a obținut ulterior cetățenia americană.

Nu a devenit rabin.

În schimb, a încercat mai multe ocupații, căutându-și locul într-o societate complet diferită de cea în care copilărise.

A locuit pentru o vreme în Kansas City și Cleveland, a lucrat în vânzări și a fost implicat în administrarea unui teatru de comedie și improvizație.

Experiența teatrului avea să anticipeze, într-un fel, talentul de organizator și promotor pe care îl va demonstra ani mai târziu.

Revenit la New York, a studiat pentru scurt timp la Fashion Institute of Technology și a intrat în industria confecțiilor.

În Garment District, cartierul newyorkez al modei, Lebow s-a ocupat de producția și comercializarea unor articole vestimentare inspirate de creațiile unor designeri cunoscuți, dar vândute la prețuri accesibile.

Afacerile i-au oferit independență financiară.

Orașul care devenise noua sa casă avea însă să îi ofere și o pasiune neașteptată.

Cum a descoperit alergarea dintr-o întâmplare

Fred Lebow nu fusese un mare sportiv în tinerețe și nici nu visa să organizeze competiții de atletism.

La sfârșitul anilor 1960, sportul său preferat era tenisul.

Într-o zi, prietenul și partenerul său de tenis, Brian Crawford, l-a provocat la o întrecere de alergare în jurul lacului de acumulare din Central Park.

Lebow a acceptat provocarea și a câștigat, deși ritmul său era unul modest.

Experiența i-a schimbat viața.

A început să alerge tot mai des, iar în 1969 s-a înscris la o cursă organizată de New York Road Runners, un club de alergare care avea atunci doar câteva sute de membri.

Rezultatul său a fost departe de a fi spectaculos: a terminat penultimul.

Avea să glumească ulterior că, dacă ar fi terminat ultimul, probabil s-ar fi descurajat atât de tare încât ar fi renunțat complet la alergare.

Nu a renunțat.

Dimpotrivă, a devenit unul dintre cei mai activi membri ai clubului și a început să participe la tot mai multe competiții.

La una dintre cursele vremii, desfășurată în Bronx, a constatat că nu existau aproape deloc spectatori, traficul rutier crea dificultăți, iar niște copii au aruncat cu pietre în alergători.

Pentru Lebow, problema nu era doar organizarea deficitară.

Era faptul că sportul pe care tocmai îl descoperise nu reușea să atragă atenția publicului.

Și atunci i-a venit o idee.

Primul maraton de la New York: câteva sute de dolari și o cursă prin Central Park

În 1970, Fred Lebow și Vince Chiappetta, președintele New York Road Runners, au decis să organizeze un maraton în Central Park.

Nu aveau experiența necesară pentru un eveniment de asemenea amploare, nu dispuneau de sponsori importanți și nici de resurse financiare considerabile.

Lebow a contribuit cu aproximativ 300 de dolari din propriul buzunar.

Banii au fost folosiți inclusiv pentru băuturile oferite participanților și pentru ceasurile ieftine pregătite drept premii.

Pe 13 septembrie 1970 s-a desfășurat prima ediție a New York City Marathon.

Traseul consta în patru ture prin Central Park, fără să traverseze cartierele care aveau să facă ulterior competiția celebră.

Au participat 127 de alergători, dintre care numai 55 au terminat cursa.

Printre ei s-a aflat și Fred Lebow.

A trecut linia de sosire pe locul 45, după patru ore, 12 minute și nouă secunde.

Din punct de vedere sportiv, nu era o performanță remarcabilă.

Din punct de vedere istoric, însă, participase la nașterea unui eveniment care avea să schimbe felul în care lumea privea alergarea pe distanțe lungi.

Omul care a transformat New Yorkul într-un stadion de 42 de kilometri

Lebow a devenit președintele New York Road Runners în 1972 și a început să își dedice tot mai mult timp organizării competițiilor.

La început, activitatea clubului se desfășura din apartamentele membrilor. Biroul său era chiar propria locuință din Manhattan, pentru care plătea o chirie lunară de numai 69 de dolari.

Dar ambițiile lui depășeau cu mult dimensiunile micului club.

Fred Lebow voia un maraton diferit de toate cele existente.

Nu își imagina o competiție rezervată exclusiv atleților profesioniști sau celor care puteau îndeplini baremuri sportive exigente.

Își dorea un eveniment la care să poată participa oameni obișnuiți, indiferent de profesie, origine sau nivel de pregătire, atât timp cât puteau parcurge distanța.

Momentul decisiv a venit în 1976, când Statele Unite sărbătoreau 200 de ani de la Declarația de Independență.

Lebow a susținut transformarea maratonului într-o cursă care să traverseze toate cele cinci mari districte administrative ale New Yorkului: Staten Island, Brooklyn, Queens, Bronx și Manhattan.

A fost nevoie de negocieri cu autoritățile, de închiderea unor artere importante și de coordonarea unui dispozitiv logistic fără precedent pentru competiție.

În ajunul cursei, Lebow se afla chiar pe podul Verrazzano-Narrows, unde ajuta la acoperirea rosturilor de dilatație cu placaj, pentru ca alergătorii să poată trece în siguranță.

Era imaginea organizatorului care nu se mulțumea să dea ordine dintr-un birou, ci verifica personal detaliile evenimentului.

Prima ediție organizată pe traseul prin cele cinci cartiere a avut peste 2.000 de înscriși și aproximativ 1.550 de alergători care au terminat cursa.

Bill Rodgers a câștigat competiția masculină, iar Miki Gorman s-a impus la feminin.

Maratonul devenise mai mult decât o întrecere sportivă.

Era, pentru prima dată, o sărbătoare a întregului oraș.

Un promotor genial, dar un om dificil

Fred Lebow avea o personalitate puternică și era cunoscut pentru insistența cu care își urmărea obiectivele.

Înțelegea că un eveniment sportiv nu poate deveni celebru doar prin performanțele participanților.

Avea nevoie de povești, de personalități, de sponsori și de atenția presei.

În 1976 a organizat o conferință de presă spectaculoasă la Tavern on the Green, restaurantul din Central Park, pentru a promova noul traseu al maratonului.

Îi invita personal pe sportivii importanți și, uneori, mergea să îi întâmpine la aeroport.

Printre alergătorii pe care i-a atras la New York s-au numărat Bill Rodgers, Frank Shorter și Miki Gorman.

A înțeles și importanța participării unor personalități din afara sportului, precum balerinul Jacques d'Amboise, de la New York City Ballet, sau Kenneth A. Gibson, primarul orașului Newark.

Nu era însă un personaj comod.

Conducea autoritar, lua decizii fără să îi consulte întotdeauna pe ceilalți și intra uneori în conflicte cu membrii clubului sau cu sportivi celebri.

În 1978, când unii membri ai conducerii New York Road Runners au încercat să îi limiteze puterile, Lebow s-a opus.

Avea să susțină că toate deciziile sale fuseseră luate în interesul organizației.

George Hirsch, prieten și colaborator apropiat, l-a descris drept o combinație între un apostol al alergării și un promotor de spectacole de talia lui P.T. Barnum.

Fostul său coleg Phil Greenwald îl caracteriza drept un amestec de om de spectacol, promotor, afacerist și negociator, un geniu care nu obosea niciodată să își promoveze ideile.

Henry Stern, responsabil al administrației parcurilor din New York, aprecia că oamenii dedicați unei singure cauze sunt adesea puțin nebuni și nu pot fi judecați după standardele obișnuite.

În opinia sa, însă, orașul New York era un loc mai bun datorită lui Fred Lebow.

Grete Waitz, campioana care a devenit simbolul maratonului

Una dintre cele mai importante relații din viața sportivă a lui Lebow a fost cea cu norvegianca Grete Waitz.

În 1978, el a convins-o să participe la maratonul de la New York, deși aceasta era cunoscută în special pentru performanțele sale pe distanțe mai scurte.

Waitz a câștigat cursa la prima participare, stabilind un record mondial de două ore, 32 de minute și 30 de secunde.

Avea să triumfe de nouă ori la New York, devenind una dintre cele mai mari personalități din istoria competiției.

Legătura dintre ea și Fred Lebow a depășit însă cadrul profesional.

Când organizatorul s-a îmbolnăvit de cancer, Waitz i-a rămas aproape.

În 1992, a ales să alerge cei 42 de kilometri alături de el, adaptându-și ritmul la posibilitățile unui om care trecuse printr-o boală gravă.

Doi ani mai târziu, la ceremonia organizată după moartea lui Lebow, campioana avea să spună că trecerea liniei de sosire împreună cu el în 1992 însemnase pentru ea mai mult decât ar fi însemnat o a zecea victorie la maratonul newyorkez.

Pentru Fred Lebow, acel moment a fost probabil cea mai puternică demonstrație a ideii pe care încercase să o promoveze întreaga viață: alergarea nu aparținea numai campionilor, ci tuturor celor care aveau curajul să participe.

Cancerul și ultima mare cursă

În 1990, Fred Lebow a primit diagnosticul de cancer cerebral.

A urmat tratamente oncologice, inclusiv chimioterapie, iar în 1991 a fost supus și unei intervenții chirurgicale pentru îndepărtarea unei tumori maligne a glandei tiroide.

Boala i-a afectat profund capacitatea fizică.

În timpul tratamentului, a ajuns să folosească un baston pentru a merge pe coridoarele spitalului.

Dar nu a abandonat alergarea.

Pe măsură ce starea sa s-a îmbunătățit, a revenit la antrenamentele din Central Park.

Și-a transformat propria experiență într-un mijloc de sprijin pentru cercetarea medicală.

În 1990, a desemnat centrul oncologic Memorial Sloan Kettering drept primul partener caritabil oficial al maratonului de la New York.

În 1991, alergătorii implicați în această inițiativă au strâns peste 650.000 de dolari pentru cercetarea cancerului.

În 1992, anul ultimei sale participări, suma colectată s-a apropiat de un milion de dolari.

La 1 noiembrie 1992, Fred Lebow a pornit din nou în cursă.

Avea 60 de ani și știa că nu mai poate alerga precum înainte.

Grete Waitz i-a fost alături de la început până la sfârșit.

Au terminat împreună în cinci ore, 32 de minute și 34 de secunde, conform rezultatelor oficiale.

Pentru Lebow, care își petrecuse două decenii cronometrându-i și încurajându-i pe ceilalți, a fost momentul în care el însuși a devenit personajul principal al maratonului.

Moartea, cu patru săptămâni înaintea maratonului

Fred Lebow a murit pe 9 octombrie 1994, la vârsta de 62 de ani, din cauza cancerului cerebral.

Mai erau doar patru săptămâni până la cea de-a 25-a ediție a maratonului de la New York.

Orașul a organizat o ceremonie memorială chiar la linia de sosire din Central Park, locul pe care Lebow îl transformase într-un simbol al ambiției și al depășirii limitelor.

Între 3.000 și 4.000 de persoane au participat la omagiu.

Printre cei care au vorbit s-au aflat primarul de atunci al New Yorkului, Rudolph Giuliani, și Grete Waitz.

Giuliani a subliniat că maratonul reprezenta o moștenire vie pentru oraș și că existența evenimentului i se datora în mare măsură lui Lebow.

La rândul său, Grete Waitz, vizibil emoționată, a spus că prietenul său fusese mult mai mult decât omul care pusese bazele maratonului de la New York.

El contribuise la dezvoltarea competițiilor de alergare din întreaga lume și influențase viețile multor oameni, inclusiv pe a ei.

După discursuri, participanții la ceremonie s-au ținut de mâini și au traversat împreună linia de sosire.

Era, poate, cel mai potrivit omagiu pentru un om care își dedicase viața convingerii că fiecare persoană merită bucuria de a termina o cursă.

La ediția din 1994, aproape 30.000 de alergători au trecut linia de sosire a maratonului.

Cu 24 de ani înainte, la prima ediție, fuseseră doar 55.

Statuia din Central Park și moștenirea lăsată New Yorkului

În noiembrie 1994, la puțin timp după moartea sa, în Central Park a fost dezvelită o statuie a lui Fred Lebow.

Sculptura îl înfățișează în echipament sportiv, cu șapcă și cu ceasul în mână, privind timpul alergătorilor.

Nu este reprezentat ca un atlet victorios, cu brațele ridicate deasupra capului, ci în postura care îl făcuse celebru: aceea de organizator preocupat de oamenii aflați în cursă.

În 2001, statuia a fost mutată în apropierea aleii din partea estică a parcului, la nivelul Străzii 90.

În fiecare an, în weekendul maratonului, aceasta este mutată temporar în apropierea liniei de sosire, ca omagiu adus fondatorului competiției.

Moștenirea lui Fred Lebow nu se limitează însă la maraton.

El a contribuit la apariția unor evenimente devenite celebre, precum cursa de alergare pe Fifth Avenue sau competiția de urcare a scărilor Empire State Building.

A sprijinit participarea femeilor, a copiilor și a sportivilor cu dizabilități la alergările organizate de New York Road Runners.

În 1995, la un an după moartea sa, a fost creat Fred's Team, un program de alergare și strângere de fonduri destinat sprijinirii cercetării împotriva cancerului.

Recunoașterea internațională a continuat și după moarte.

În 2001 a fost inclus în National Distance Running Hall of Fame, iar în 2011 a fost omagiat în Hall of Fame al New York Road Runners.

În octombrie 2025, World Athletics i-a acordat postum o placă de patrimoniu în categoria „Legend”, amplasată la centrul New York Road Runners.

De la Arad la New York, o viață care a schimbat sportul mondial

Fred Lebow nu a fost un mare campion al atletismului.

La primul său maraton de la New York a terminat pe locul 45 din 55, iar la primul concurs organizat de clubul său terminase penultimul.

Nu a câștigat vreodată cursa pe care a creat-o.

În schimb, a înțeles ceva ce avea să transforme definitiv sportul de masă: pentru milioane de oameni, succesul nu înseamnă să fie mai rapizi decât ceilalți, ci să reușească să ajungă la capătul propriului drum.

A pornit din Aradul anilor 1930, a supraviețuit Holocaustului, a traversat o Europă distrusă de război și a construit în America unul dintre cele mai puternice simboluri ale perseverenței.

Iar filosofia lui a rămas exprimată într-unul dintre cele mai cunoscute citate atribuite sale:

„În alergare, nu contează dacă termini primul, la mijlocul plutonului sau ultimul. Poți spune: «Am terminat». Și asta îți oferă o mare satisfacție.”

2026

Următorul maraton de la New York va avea loc duminică, 1 noiembrie. Va fi cea de-a 55-a ediție a Maratonului de la New York.

Un detaliu simbolic foarte important pentru istoria acestei competiții:

Ediția din 2026 celebrează și o a doua aniversare: se împlinesc exact 50 de ani de când traseul a fost extins în toate cele 5 cartiere ale metropolei (Staten Island, Brooklyn, Queens, The Bronx și Manhattan). Prima ediție din 1970 s-a desfășurat exclusiv în Central Park.

Editor : Sebastian Eduard